referate-pentru-voi.MyForum.ro

janette · Trimis: 01/02/2008 22:33 Titlul subiectului: Limba Romana

Alexandru Macedonski
Noapte de decemvrie

Sub conducerea lui apare în 1880 revista “Literatorul”. Are volume de poezii dintre care amintim Excelsior, Poeme, Flori sacre. Are opere scrise în limba francezã. El este știut în literaturã mai ales ca poet al nopþilor ºi ca teoretician al simbolismului.
Poet al nopþilor. Dupã șablonul nopþilor lui Alfred de Musset, Macedonski publicã un ciclu de 11 nopþi cu temã variatã. Dintre acestea “Noaptea de Aprilie” ºi “Noaptea de Septembrie” au ca temã dragostea. “Noaptea de Iunie” urmãreºte poziþia jalnicã a poetului în societate. În “Noaptea de Ianuarie” îºi exprimã solidaritatea cu cei ce suferã în chip demn “ridicând lupta vieþii în frunþi semeþe de eroism”. În “Noaptea de Februarie” ia apãrarea prietenei decãzute. “Noaptea de Mai” este un imn dedicat naturii vindecãtoare de nevroze” care comunicã omului forþa ei înnoitoare “Noaptea de Decemvrie”.

Noaptea de decemvrie

“Noaptea de decemvrie” s-a dezvoltat dintr-o legendã în prozã intitulatã “Meka ºi Meka”, publicatã de Macedonski în “Românul” lui C. A. Rosetti din 13 ianuarie 1890. Legenda vorbeºte despre Mohamed - ben - Hassan, care îl sfãtuieºte înainte de moarte pe fiul sãu Ali sã meargã la cetatea sfântã Meka pentru a obþine iertarea pãcatelor lui. Condiþia pentru aceastã era sã nu se abatã de la calea dreaptã. Ali strãbate cu caravana în linie dreaptã pustiul ºi moare anterior de a pune piciorul în Cetatea Sfântã. În acelaºi timp Pocitan - ben - Pehlivan, un zdrenþãros pornit odatã cu el la drum ºi urmând o cale ocolitã ajunge la Meka. Sensul pe care l-a extras Macedonski din aceastã legendã este asemãnãtor cu acela pe care Eminescu îl scotea în Luceafãrul din basmul “Fata în grãdina de aur”. Ca în absolut orice poem romantic, planul real alterneazã în “Noaptea de decemvrie” cu cel fantastic, al visului. La început, vedem pe poetul de geniu “trãsnit de soartã” cuprins de un somn adânc în camera-i pustie cu focul stins, înconjurat de umbre, ca de nãmeþi:
“Pustie ºi albã e camera moartã…
ªi focul sub vatrã se stinse scrumit…—
Poetul, alãturi, trãsnit stã de soartã,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…”
Se aud geamãtul viscolului ºi urletele sinistre de lupi, realitãþi externe, dar ºi
simboluri ale zbuciumului interior ale fãpturii “de humã”. Deodatã o flacãrã izbucnitã
sub forma unui arhanghel de aur, inspiraþia, preface pe poet într-un prinþ arab tânãr,
emir al Bagdadului, bogat, posesor de grãmezi de argint ºi de aur, jaruri cu pietre
scumpe, arme de preþ, cai repezi, palate ºi grãdini parfumate de roze ºi crini:
“ªi el e emirul, ºi are-n tezaur,
Movile înalte de-argint ºi aur,
ªi jaruri de pietre cu flãcãri de sori;
Hangiare-n tot locul, oþeluri cumplite —
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
ªi-ochi împrejuru-i — ori spuzã cu flori”.
Ca ºi poetul care a fãptuit opere mãreþe, bogatul emir nu este mulþumit de bogãþia sa, el fiind chinuit de dorinþa gloriei. Pentru el contactul absolutului înseamnã cetatea Meka:
“Spre Meka-l rãpeºte credinþa-voinþa,
Cetatea prea sfântã îl cheamã în ea,
Îi cere simþirea, îi cere fiinþa,
Îi vrea frumuseþea — tot sufletu-i vrea —
Din tãlpi pânã-n creºtet îi cere fiinþa”.
Conºtient cã idealul nu e uºor de atins, cã cetatea sfântã Meka este despãrþitã de Bagdad printr-un deºert, metaforic numit “o mare aprinsã de soare”, emirul se pregãteºte totuºi sã-l strãbatã cu orice risc. În fruntea unei caravane de armãsari ºi cãmile, emirul pleacã în zori salutat de aurorã ºi condus de mulþime pânã la porþile oraºului. La fântâna umbritã de curmali unde se opreºte sã bea apã, prinþul zãreºte un om pocit, în zdrenþe, dar cu o privire vicleanã care îi mãrturiseºte cã se îndreaptã spre acelaºi loc. Emirul îºi pune întrebarea, dacã acest zdrenþãros va ajunge la Meka. El care a renunþat la bogãþii pentru a merge la Meka este încrezãtor în forþele sale, îºi înþelege aspiraþiile ca pe o chestiune de onoare ºi nu concepe sã ocoleascã obstacolele la fel ca ºi Hyperion. Prinþul alege drumul drept, ia pustiul în piept, îndurã zile de-a rândul sub flãcãri de soare setea pe care ºi-o potoleºte la razele oaze, ce îi ies în cale. În vreme ce însoþitorii mor câte 3-4 odatã, caii ºi cãmilele cad, apa ºi hrana scade, pãsãrile de pradã dau târnale, cetatea riscatã rãmâne departe de orizont. Emirul rãmâne în cele din urmã solitar pe cãmila ce ºovãie, ºi are o clipã mirajul oraºului sfânt ºi posedat de fata morgana nãluca închipuirilor sale, se grãbeºte sã ajungã la Meka. Asta are ziduri albe, poame de aur, porþi de topaze ºi turnuri de argint, dar regina trufaºã a magiei, frumoasa Meka este, ca orice ideal de desãvârºire, ca perfecþiunea pentru artist, de neatins. Marea artã cere efort sau sacrificiu ºi poetul ce viseazã, emirul în drum spre cetatea sfântã, moare într-o încordare supremã, nu însã înainte de a-ºi vedea visul cu ochii, fie ºi numai sub forma de iluzii.
Poetul spune cã succesul înþeles în chip vulgar este rezervat numai spiritelor
inferioare, ca acel zdrenþãros care urmând drumul ocolit ajunge la Meka. Ca ºi Luceafãrul lui Eminescu, “Noaptea de decemvrie” se terminã cu izolarea poetului de societatea ostilã, din jurul sãu, incapabilã de a înþelege avântul creator, efortul artistului de a se desãvârºi, de a atinge perfecþiunea.

În cadrul poeziei Macedonski foloseºte simbolul. Astfel arhanghelul de aur este simbolul inspiraþiei, “elementul hotãrâtor pentru opera unui artist. Frãmântãrile creatorului în timpul elaborãrii unei opere de artã are ca simbol vântul, crivãþul, urletul lupilor. Emirul reprezintã credinþa nestrãmutatã într-un ideal, calitatea omului de a rãmâne fidel drumului ales. Meka este simbolul idealului. Omul pocit este simbolul omului comun, capabil de compromisuri. Drumul ocolit strãbãtut de omul pocit este simbolul eticii inferioare a omului comun. Poetul foloseºte epitete simple, duble ºi triple, asociaþii noi pe baza principiului corespondenþelor, a întrepãtrunderii senzaþiilor de vãz, auz ºi miros, vorbind, de exemplu de un viscol albastru. Alte elemente simboliste pe care le gãsim în poezie sunt neologisme: tremol, monolit, solfi, blondeþe, nume de pietre scumpe, topaze, alabastru. În deosebi refrenul ºi repetiþia dau poemului o cadenþa melodioasã, un farmec muzical propriu. Poezia este scrisã în ritm amfibrahi ºi metru de 12 silabe. Poetul aduce inovaþii de ordin tehnic, în primul rând în dispoziþia rimelor. Strofele sunt senarii (6 versuri) cu o rimã încruciºatã ºi trei rime alãturate. Unele versuri au funcþie de refren, altele sunt repetate cu mici schimbãri obsedant.

În ultimii ani ai vieþii Macedonski a compus un numãr apreciabil de poezii cu forma fixã, rondeluri. Acestea sunt grupate în 5 cicluri: Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile senei ºi Rondelurile de porþelan. Aceste cicluri au fost adunate ºi publicate postum în 1927 cu titlul “Poema rondelurilor”. Dintre aceste rondeluri putem aminti “Rondelul rozei ce înfloreºte” în care poetul exprimã emoþia pe care i-o trezeºte înflorirea trandafirului. Macedonski se însenineazã contemplând frumosul, simþind cã natura îi oferã recompensã pentru suferinþele vieþii. El uitã necazurile imobilizându-ºi existenþa prin artã:
“O rozã-nfloreºte, suavã…
Ca nor risipit e necazul.
Puternic mã poartã extazul
Spre-o naltã ºi tainicã slavã.”
O altã laturã a activitãþii lui Macedonski este aceea de teoretician al simbolismului. Pentru el ideea de poezie este egalã cu spontaneitatea. În articolul “Poezia viitorul” sau “Despre logica poeziei” el considerã poezia în primul rând formã ºi muzicã. Originea poeziei se aflã în misterul universal ºi se construieºte dupã o logicã proprie. El afirmã “arta versurilor este nici mai mult, nici mai puþin decât arta muzicii”. El pune în evidenþa capacitatea de sugestie a poeziei, suveranitatea emoþiei artistice. Macedonski este adept al instrumentalismului, la el apãrând ideea de sinestezie. Macedonski a deschis orizontul liricii româneºti prin noi motive poetice, înfățișări noi de poezie ºi specii noi.
_________________
Citeste si respecta Regulamentul si incearca sa respecti si Rugamintea moderatorilor l

janette · Trimis: 01/02/2008 22:36 Titlul subiectului:

Alexandru Macedonski
Noapte de decemvrie

Poemul Noaptea de decemvrie a fost scris la 27 decembrie 1901 ºi a fost adăugat în ciclul de poezii Flori sacre. A apãrut iniþial în revista macedonskianã “Torta moralã”, în anul 1902. Poetul creeazã Noaptea de decemvrie pornind de la o legendã în prozã Meka ºi Meka scrisã ºi publicatã de el în ziarul lui C. A. Rosetti, “Românul” din 13 ianuarie 1890. Macedonski manifestase ºi pânã atunci predilecþie pentru exoticul oriental, ilustrat atât de frecvent în multe din ciclurile sale de versuri de la Excelsior pânã la Poema rondelurilor. Aceastã tendinþã cãtre exoticul oriental venea din contactul cu poezia francezã, îndeosebi cu cea parnasianã ºi simbolistã.
Meka ºi Meka conþine o parabolã dictatã de inspiraþia “cu limbã de foc” într-o noapte de decembrie, cu ger ºi zãpadã, a unui poet sãrac ºi în dezacord cu lumea guvernatã de vanitate ºi aur. Scrierea în prozã valorificã o legendã orientatã în care Mahomet Ben Hassan - Ben Ali lasã cu limbã de moarte fiului sãu Ali recomandarea de a nu se abate niciodatã în viaþã de la calea cea dreaptã. Îl sfãtuieºte, totodatã, sã se ducã, aºa cum trebuie sã facã orice credincios musulman, la cetatea sfântã Meka, pentru a putea obþine astfel iertarea pãcatelor. Ascultând de îndemnul pãrintelui sãu Ali porneºte în pelerinaj la Meka, însoþit de un mare convoi de cãmile ºi servitori, cu numeroase provizii de drum, hotãrât sã strãbatã pustiul arab pe drumul cel drept. În acelaºi timp, spre aceeaºi þintã porneºte ºi Pocitan-Ben-Pehlivan, un cerºetor respingãtor la înfãþiºare. Deºi este invitat de Ali sã meargã în fastnosul sãu convoi, Pocitan refuzã, alegând, spre a ajunge la Meka, niºte cãi ocolite dar mai uºor de strãbãtut. Ali îºi continuã însã drumul prin pustiu; dar marile dificultãþi ale cãlãtoriei nu pot fi învinse ºi convoiul piere, oamenii ºi cãmilele murind rând pe rând, pânã îndată ce emirul, sleit de puteri ºi rãmas singur, moare ºi el, înainte de a-ºi fi putut vedea visul cu ochii, cãci imaginea Mekãi rãmâne o iluzie înºelãtoare ca fata morgana. În schimb, hidosul Pocitan-Ben-Pehlivan ajunge la cetatea sfântã. În timp ce emirul trece pragul “Mekãi cereºti”, Pocitan trece pragul “Mekãi pãmânteºti” ºi de aici ºi titlul poemei în prozã Meka ºi Meka.
Dupã 11 ani, Macedonski revine asupra subiectului ºi, decantând în materia parabolei în “Românul” noi înþelesuri simbolice, dã naºtere celei mai valoroase dintre Nopþile sale.
Din aceastã parabolã, poetul a dezvoltat în magistralul sãu poem ideea fundamentalã a statorniciei credinþei într-un ideal, al cãii drepte, neabãtute a omului superior hotãrât sã înfrângã toate piedicile care i-ar sta în cale. În viziunea unei cetãþi care-ºi îndepãrteazã zidurile dinaintea emirului dornic de a ajunge la ea, vedem tragedia idealului în veci neatins. Poezia simbolizeazã drama geniului, asemenea Luceafãrului eminescian, într-o evocare de elevatã înflãcãrare, reprezentativã pentru întreaga concepþie a poetului ºi, poate ºi mai mult, pentru drama propriei sale existenþe, fascinatã de vis, himerã ºi ideal, irealizabil ca absolut orice absolut. Cu alte mijloace, cei doi poeþi înrudiþi pânã la un punct ºi prin substanþa esteticii romantice, diferenþiazã, fiecare în felul sãu, etica omului de geniu de cea a oamenilor de rând. Emirul alergând de-a lungul imensitãþii deºertului arab este simbolul deosebit de limpede al sufletului omenesc însetat de absolut, atras de “o sfântã cetate a idealului”, care în poemul macedonskian este Meka.
Structura poemului se organizeazã în funcþie de aceste conþinuturi, pe trei
momente principale sau, altfel spus, pe douã pãrþi legate între ele de motivul inspiraþiei. În aceastã poezie, poetul soca deopotrivã, prin alternarea continuã a planului real cu cel fantastic ºi tendinþa socialã, protestatarã, provocatã de soarta tragicã a geniului în societatea care, nepãsãtoare, îl lasã pe poet sã moarã în mizerie. Revenind la structura poemului distingem urmãtoarele momente:
1.) Imaginea creatorului înfãþiºat în context social la modul simbolic (versurile 1-28). Mediul ambiant ºi normal îi este ostil poetului. Este o realitate neconvenabilã acestuia ºi de aici nevoia de a o converti în una convenabilã: “Pustie ºi albã e camera moartã / ªi focul sub vatrã se stinge scrumit / Poetul, alãturi, trãsnit stã de soartã / Cu nici o scânteie în ochiu-adormit / Iar geniu-i mare e-aproape un mit / ªi nici o scânteie în ochiu-adormit”;
2.) Motivul inspiraþiei (versurile 29-39) - parte în care poetul îºi cautã condiþia lui de artist în “flacãra vie” a inspiraþiei: “Dar scrumul sub vatrã, deodatã, clipeºte / Pe ziduri, aleargã albastre nãluci / O flacãrã vie pe coº izbucneºte / Se urcã, palpitã, trosneºte, vorbeºte / - Arhanghel de aur cu tine ce-aduci? / ªi flacãra spune: “Aduc inspirarea / Ascultã ºi cântã, ºi tânãr refii.” Astfel se realizeazã saltul din cotidian în fantastic, din material în spiritual, dintr-o realitate într-o alta, transfiguratã artistic, închipuitã de puterea sufleteascã a poetului. Cititorul pãtrunde pe nesimþite pe aceastã poartã, fiind întâmpinat de imaginea mirificã a Bagdadului, în care poetul e însuºi emirul strãlucitului oraº al lumii orientale. Sub raport stilistic, simbolul devine figura poeticã centratã în primele douã pãrþi pentru a zugrãvi datele materii ale condiþiei poetului în relaþia lui cu societatea. Câmpia “pustie ºi albã”, “camera moartã”, “viscolu-albastru”, “ochiu-oþelit al lumii”, “lupii groaznici” ce s-aud “Cum latrã, cum urlã, cum urcã / Un tremol sinistru” sunt toate simboluri ale acestei condiþii damnate a artistului.
3.) Lupta pentru atingerea absolutului, prezentatã în chip alegoric-simbolic (versurile 40-227). Parte a treia dobândeºte o mai pronunþatã tentã epicã. Un ºir de momente înfãþiºeazã succesiv pe bogatul emir în diferite ipostaze ale evoluþiei sale simbolice:
a) Mirajul cetãþii preasfinte, Meka, devine pentru prinþul “rozului Bagdad” o adevãratã obsesie.
b) Despãrþindu-se de “roza idilã” a Bagdadului, emirul întâlneºte pe drumeþul “zdrenþãros ºi pocit”, de care apoi se desparte, fiecare urmându-ºi drumul sãu simbolic. c) Prinþul, strãbate drumul drept, sacrificându-ºi caravana ºi servitorii, ajungând el însuºi la capãtul puterilor.
d) Din amorþeala disperãrii îl scoate viziunea înºelãtoare a Mekãi.
e.) În timp ce Meka îmbracã haina fetei morgana, emirul vede intrând pe sub portalurile Sale, cerºetorul zdrenþos.
f.) Emirul moare sub “jarul pustiei”. În finalul poemului, Macedonski descifreazã definitiv simbolurile poemei, dovedindu-se adeptul doctrinei estetice a romanticilor:
“Dar luna cea rece, º-acea duºmãnie
De lupi care urlã - ª-acea sãrãcie
Ce-alunecã zilnic spre ultima treaptã
Sunt toate pustia din calea cea dreaptã,
ª-acea izolare, ª-acea dezolare,
Sunt Meka cereascã, sunt Meka cea mare”.
Prin temã, ideologie ºi simbolisticã, poetul e romantic; prin vraja muzicalã a textului, prin cultul pietrelor preþioase, prin predilecþia nuanþei cromatice, Macedonski e simbolist. Astfel dupã ce exerciþiile sterile ale instrumentalist - simbolismului se consumaserã, poetul realiza în Seară de decemvrie o strãlucitã sintezã între tradiþia romanticã ºi elementele novatoare ale simbolismului.
Versificaþia: metafore, epitete, epitete ornante, plasticizate sau cromatice, metonimia (55), sinecdoca (vers. 58-62), repetiþia unui cuvânt cheie (112-114; 129-130; 198-209) sau cuvinte ce aparþin aceluiaºi câmp semantic: rãpeºte, cheamã, cere, folosirea refrenului.
_________________
Citeste si respecta Regulamentul si incearca sa respecti si Rugamintea moderatorilor l

janette · Trimis: 01/02/2008 22:37 Titlul subiectului:

Barbu ªtefãnescu Delavrancea
Apus de soare

Accentuarea interesului pentru trecutul naþional, sub influenþa ideologiei paºoptiste, conduce ºi în domeniul dramaturgiei la depãºirea unor etape a cãutãrilor (reprezentate de încercãrile lui Gh. Asachi, N. Istrati, M. ªoimescu, Al. Depãrãþeanu în prima jumãtate a secolului al XIX-lea), ca primã izbândã a genului impunându-se în 1867 drama lui B.P. Haºdeu, Rãzvan ºi Vidra. Pe drumul deschis acum vor pãºi în anii urmãtori Vasile Alecsandri, cu Despot-Vodã (1880), Al. Davila, cu Vlaicu-Vodã (1902), B. ªt. Delavrancea, cu Apus de soare (1909). Din istoria naþionalã autorii vor extrage modele ºi semnificaþii pentru contemporaneitate. Ecoul evenimentului de la 1877 încã stãpânea conºtiinþa româneascã la începutul veacului nostru, aºa încât personalitatea lui ªtefan, domnitorul ales de Delavrancea în Apus de soare, reprezintã rãspunsul ideal pentru preocuparea de consolidare a independenþei naþionale, evidenþiind totodatã mândria unui neam care ºtie sã-ºi preþuiascã eroii.
Istoria Moldovei este urmãritã de autor în etape succesive într-o trilogie care pleacã de la vremea lui ªtefan cel Mare, în Apus de soare, continuã cu domnia lui ªtefãniþã în Viforul ºi se încheie cu cea a lui Petru Rareº, în Luceafãrul. În acest triptic, Apus de soare rãmâne o adevãratã capodoperã a dramei romantice româneºti, anunþând chiar - prin complexitatea eroului, prin problematica profund umanã - orientãri ulterioare ale teatrului modern. Sunt evidente sursele folosite în dimensiunea legendarã a eroului, dar informaþiile legate de personajele istorice ºi de evenimentele timpului sunt culese din Letopiseþele moldoveneºti publicate de M. Kogãlniceanu, din Cronica românilor ºi a mai multor neamuri de Gh. ªincai, din cartea lui C. Esarcu, ªtefan cel Mare, Documente publicate în arhivele Veneþiei, sau din contribuþiile istoricilor contemporani, ca B.P. Haºdeu ºi N. Iorga.
Metafora din titlu conoteazã echivalenþa morþii lui ªtefan cu apusul soarelui Moldovei.
Structuratã în patru acte, drama prezintã într-o gradaþie ascendentã evoluþia unui conflict politic între domnul autoritar ºi câþiva boieri care plãnuiesc încãlcarea hotãrârilor testamentale ale lui ªtefan, dar, concomitent, evidenþiazã un conflict partea interioară generat de limitele fiinþei umane, de confruntarea spiritului cu bãtrâneþea ºi boala. Eroicul nu este deci domeniul perfect al dramei ºi nu eclipseazã problematica general umanã.
Subiectul cunoaºte momentele specifice: expoziþia, în actul I - în cetatea Sucevei, învãluitã în lumina toamnei, personaje feminine surprinse în îndeletniciri casnice, evocã personalitatea lui ªtefan, care va apare ulterior însoþit de boierii credincioºi; intriga, în actul al II-lea - dezvãluirea complotului celor patru boieri; desfãºurarea acþiunii care adânceºte conflictele pânã la punctul culminant din actul al III-lea - împlinirea voinþei lui ªtefan prin înscãunarea lui Bogdan, tensiunea deosebitã a actului fiind accentuatã de o naturã dezlãnþuitã: vorbele domnitorului se însoþesc cu tunetele, iar figura îi este aureolatã de lumina fulgerului; deznodãmântul, în actul al IV-lea - pedepsirea paharnicului Ulea ºi trecerea în odihna veºnicã a domnitorului Moldovei, cu numele þãrii pe buze.
Personajul central, cu o psihologie complexã (conducãtorul, pãrintele, bãtrânul fiind ipostazele sale alternative) se contureazã iniþial prin replicile celorlalte personaje; perspectiva este a unei colectivitãþi profund ataºate domnitorului. Autocaracterizãrile sunt numeroase, culminând cu acea prezentare a politicii sale interne ºi externe, subliniind permanent identitatea voinþei þãrii cu aceea a domnitorului. Pe alocuri, un umor discret converteºte tonul grav.
Puternicul, viteazul, nemuritorul voievod este dublat permanent de bãtrânul bolnav, de omul care are conºtiinþa limitelor sale. Remarcãm cã aureola eroului nu-ºi diminueazã strãlucirea prin trimiterile la o condiþie umanã precarã, care dimpotrivã, îi asigurã autenticitate, depãºind astfel schematismul personajului realizat de V. Alecsandri în Dumbrava Roºie.
Faptele sunt puþine, dar lumineazã acelaºi sentiment al iubirii de þarã: grija pentru viitorul Moldovei prin asigurarea unui urmaº demn. Într-un efort suprem, Bogdan este încoronat; rana de la picior îi este arsã ºi ªtefan suportã cu bãrbãþie durerea; Ulea este ucis.
Antiteza ajută la individualizarea personajului, cãci patriotismul domnitorului se contureazã, în opoziþie cu interesele meschine ale boierilor potrivnici, iar vigoarea ºi duritatea sa sunt mai evidente în vecinãtatea blândei doamne Maria. De asemenea, comportamentul necruþãtor cu boierii necinstiþi i se opune duioºia relaþiei cu cei apropiaþi.
Natura este ºi ea invocatã în scopul iluminãrii eroului central; sãgeþile privirilor cãtre grupul lui Ulea se amplificã în fulgerele de afarã, tunetul vorbelor se contopeºte cu cel ce însoþeºte ploaia, conferind personajului dimensiuni hiperbolice. Furtuna din sufletul sãu este preluatã de naturã, ceea ce duce la potenþarea sentimentelor eroului.
Drama îºi justificã apartenenþa la romantism nu numai prin apelul la istoria naþionalã, prin personajul excepþional sau prin stilul retoric, dar ºi prin elementele de legendã, prin prezenþa în conºtiinþa personajelor a credinþelor populare care creeazã o atmosferã fantasticã ce aminteºte de Ibsen.
George Cãlinescu sintetiza astfel consideraþiile sale asupra dramei lui Delavrancea: "o capodoperã a dramaturgiei poetice ºi oratorice ºi nu mai puþin o dramã de observaþie a tipicului, singura din literatura noastrã în care toate aceste aspecte se unesc prin armonie". (Istoria literaturii române de la origini ºi pânã în prezent).
_________________
Citeste si respecta Regulamentul si incearca sa respecti si Rugamintea moderatorilor l